In ultimul timp m-am gândit foarte mult cum se poate ca unii oameni sa aiba toată viața același job și atunci când ajung la pensie, după 40 de ani de munca repetitivă, sa nu se simtă pregătiți sa renunțe?Mai mult decât atât, dacă ar putea sa aleagă din nou, ar face același lucru. Vorbim aici de meserii sau joburi care nu implica nimic spectaculos și dinamic : vorbim de aceeași repetiție zilnică, același ritm, zi de zi, vreme de 40 de ani. Cum reușesc oamenii aceștia sa își iubească munca și sa pună atâta pasiune, sa fie atât de constanți in ceea ce fac și sa nu isi piardă nici o clipa entuziasmul ?
Cum se poate ca ei sa fie asa si in același timp, generațiile actuale sa fie la polul opus : fără nici un chef de munca, obosiți, cu mult ego și inconstanta in decizii, gata sa părăsească angajatori la orice ora, plictisiți înainte sa înceapă? Nu sunt ei generația predecesoare celor atât de fideli muncii lor?
Cred ca diferența dintre generații vine in primul rând de la modul in care au fost puse bazele in ceea ce privește munca.
In timp ce părinții noștri au fost încurajați sa își aleagă o meserie de mici, sa viseze la ea și sa lupte pentru visul lor de a deveni ceea ce își doresc in viața, generațiile actuale au fost cele care nu au făcut alegeri in aceeasi direcție ci au ales in primul rând sa își realizeze visuri materiale. Acum sunt la moda joburile care pot sa compenseze dorințe materiale sau care conferă un anumit statut deși ele nu se potrivesc nicidecum cu structura angajatului, iar angajații aleg companii care nu ii reprezintă, doar din dorința de a câștiga mai mulți bani sau de a obține un confort psihic fără sa se gândească dacă acea poziție îl repezinta.
Ne trezim ca oamenii pleacă după câteva luni de pe poziții pe care le visau zi și noapte sau mai rău decât atât, companiile sunt gata sa ofere mai mult pentru a determina pe candidați sa opteze pentru ei.
Trăim in lumea in care frustrările unui job care nu ni se potrivește sunt înlocuite de case, mașini, excursii exotice și shopping. Nu înțelegem de ce oamenii nu își fac munca asa cum ar trebui sa o facă: cu dedicatie și entuziasm. Din dorința de a compensa lipsa de personal suntem dispuși sa oferim mai mult : oamenii nu mai sunt dispuși sa fie " sclavi ".... Acest mai mult ne da șansa " de a cumpara" forța de munca, însă pentru cât timp? In același timp, in goana de a compensa "găurile" de personal, companiile angajatoare uita sa prețuiască oamenii care sunt dedicați meseriei lor și au ales sa fie acolo din dragoste pentru ceea ce fac. Oamenii se simt nedreptățiți și pleacă, abandonează vise, se gândesc ca au greșit și ca nu sunt buni in ceea ce fac.
Zilele acestea am auzit o replica foarte frumoasa și cred ca ea reprezintă esența a ceea ce trebuie sa luam in considerare când alegem o meserie sau un job : alege sa faci ceea ce te face sa te simți bine și când vine vorba despre bani gândește-te la ei ca și la o recompensa a muncii tale. Cu cât ceea ce faci este mai valoros cu atât poți sa te gândești la o recompensa mai mare. Atunci când vei ajunge atât de bun încat vei fi de neînlocuit, recompensa va fi pe măsura. :)
Pana atunci, daca toate joburile ar fi pe baza de voluntariat cine ar mai alege sa facă ce face acum sau cine ar mai alege angajatorul actual ?
Cum se poate ca ei sa fie asa si in același timp, generațiile actuale sa fie la polul opus : fără nici un chef de munca, obosiți, cu mult ego și inconstanta in decizii, gata sa părăsească angajatori la orice ora, plictisiți înainte sa înceapă? Nu sunt ei generația predecesoare celor atât de fideli muncii lor?
Cred ca diferența dintre generații vine in primul rând de la modul in care au fost puse bazele in ceea ce privește munca.
In timp ce părinții noștri au fost încurajați sa își aleagă o meserie de mici, sa viseze la ea și sa lupte pentru visul lor de a deveni ceea ce își doresc in viața, generațiile actuale au fost cele care nu au făcut alegeri in aceeasi direcție ci au ales in primul rând sa își realizeze visuri materiale. Acum sunt la moda joburile care pot sa compenseze dorințe materiale sau care conferă un anumit statut deși ele nu se potrivesc nicidecum cu structura angajatului, iar angajații aleg companii care nu ii reprezintă, doar din dorința de a câștiga mai mulți bani sau de a obține un confort psihic fără sa se gândească dacă acea poziție îl repezinta.
Ne trezim ca oamenii pleacă după câteva luni de pe poziții pe care le visau zi și noapte sau mai rău decât atât, companiile sunt gata sa ofere mai mult pentru a determina pe candidați sa opteze pentru ei.
Trăim in lumea in care frustrările unui job care nu ni se potrivește sunt înlocuite de case, mașini, excursii exotice și shopping. Nu înțelegem de ce oamenii nu își fac munca asa cum ar trebui sa o facă: cu dedicatie și entuziasm. Din dorința de a compensa lipsa de personal suntem dispuși sa oferim mai mult : oamenii nu mai sunt dispuși sa fie " sclavi ".... Acest mai mult ne da șansa " de a cumpara" forța de munca, însă pentru cât timp? In același timp, in goana de a compensa "găurile" de personal, companiile angajatoare uita sa prețuiască oamenii care sunt dedicați meseriei lor și au ales sa fie acolo din dragoste pentru ceea ce fac. Oamenii se simt nedreptățiți și pleacă, abandonează vise, se gândesc ca au greșit și ca nu sunt buni in ceea ce fac.
Zilele acestea am auzit o replica foarte frumoasa și cred ca ea reprezintă esența a ceea ce trebuie sa luam in considerare când alegem o meserie sau un job : alege sa faci ceea ce te face sa te simți bine și când vine vorba despre bani gândește-te la ei ca și la o recompensa a muncii tale. Cu cât ceea ce faci este mai valoros cu atât poți sa te gândești la o recompensa mai mare. Atunci când vei ajunge atât de bun încat vei fi de neînlocuit, recompensa va fi pe măsura. :)
Pana atunci, daca toate joburile ar fi pe baza de voluntariat cine ar mai alege sa facă ce face acum sau cine ar mai alege angajatorul actual ?
Comments
Post a Comment